De ceva vreme planuiam o iesire pe o vale, si iata ca asteptarea a fost rasplatita, poate chiar ne-am fi dorit sa se fi terminat mai repede. Echipa a fost numeroasa si traseul a fost lung, doua motive pentru o tura memorabila.( merita mentionati pentru stoicismul si pentru anduranta capatate involuntar: Ancuta, Andra , Denisa, Roxana, Dani, Oase, Coiotu si eu).

Totul a inceput cu urcarea in accelerat, care a fost decelerat in Sinaia, unde a oprit suficient cat sa ne pierdem pentru prima data controlul. Ajunsi in Busteni, Dani ne-a racolat pana la Caminul Alpin, unde ceilalti se saturasera de asteptat. In jur de 10 am plecat spre Costila, unde ne-am amintit de-a lungul rampei diverse istorisiri din lumea cataratului. Am trecut nitel pe la refugiu si din cauza caldurii ne-am oprit nitel mai sus pe valea Costila, pret de o ciocolata.

Am facut dreapta spre firul principal al vaii Galbinele, nu fara a avea emotii la deja clasica boschetareala specifica muntilor nostri. Iesind din padure, am intampinat o portiune mai dificila , unde Coiotu a pus o cordelina pentru a cobori linistiti. Am urmarit firul vaii, trecand prin toate saritorile, asigurati sau nu. La un moment dat Denisa a vrut sa ocoleasca pe un grohotis , ramanand blocata, dar Rox a venit prompta si situatia a fost salvata. Saritorile sunt prea frumoase pentru a nu fi escaladate. Am trecut de principalele obstacole si in jur de 3 jumate eram sub Hotel Galbinele, Coiotu intrand in Hotel pentru a ne poza. De acolo, Hornul Coamei, principalul motiv pentru care venisem, pare imposibil de trecut. Dar odata vazut indeaproape, realizezi ca daca ii urmezi linia matematic este o adevarata bucurie a cataratului, ascensiunea durand in jur de 2 ore.

Daca ar fi fost asa de simplu, probabil nu mai exista acest RT. Trecem cu bine prima jumatate a hornului, fara sa asiguram, si observam ca hornul incepe sa fie din ce in ce mai umed. Dani ,Andra si Coiotu se duc la un moment dat in fata sa asigure, dar mergand in dreapta hornului , pe un soi de fata cazuta. Urca si Oase, tot la liber, pentru a arunca o semicoarda pentru a le face viata usoara fetelor. Aruncand semicoarda, ea ajunge doar pana la jumatatea distantei, asa ca ma duc pana la jumatatea distantei tot neasigurat. Intr-un final trecem cu totii de aceasta portiune, insa “operatiunile” dureaza mult. In una din aceste acrobatii buclucase, ajung langa Ancuta pe o platforma, ambii cu mana infasurata pe o coarda aruncata drept balustrada. Este in fata mea , incearca sa urce, dar aluneca. Se panicheaza, picioarele ii tremura si incerc sa o calmez. Totul se rezolva cu bine cand vine Oase si-i intinde o mana.

Este timpul sa ne calmam, hornul deja ne-a dat mai multe batai de cap decat ar trebui in mod normal, mai e inca putin pana in Brana Mare. Vremea se arata buna din fericire si oricum ne-am panicat deja prea mult. Facem o poza de grup sub o fereastra si mergem in continuare pe horn, care s-a aratat pana acum impresionant. O ultima privire in spate inainte sa parasim hornul si sa ajungem pe Brana Mare. Aici practic ce a fost greu s-a terminat( asta credeam noi) si meritam o pauza de masa. Iesim prin Hornul lui Gelepeanu pe platou, coboram la Caraiman unde stam nitel de vorba cu cabanierul si in jur de 8-9 plecam de la cabana. Urmeaza cea mai proasta decizie din tot traseul, coborarea pe Valea Jepilor, coborare pe care o faci o singura data in viata.

Oboseala isi spune cuvantul si toti ne comportam ciudat , asteptand ca lungul traseu sa ia sfarsit. Lanturile nu se mai termina, parca sunt mai multe scari ca inainte, pauze din ce in ce mai dese. Coiotu adoarme la un moment dat la propriu, toti coboram ca niste umbre care danseaza goa. Blestemam Jepii, traseu care doar in copilarie ni se parea amuzant, dar ne bucuram ironic cand vedem niste frontale in urma noastra. Iesim intr-un final din padure, moment in care eu cu Ancuta si Denisa ne mai odihnim nitel, ceilalti plecand cu masina spre Bucuresti.

Ne facem griji pentru ei, fiind toti foarte obositi, dar incepem sa ne gandim mai degraba la noi. E doua noaptea, au trecut mai bine de 15 ore de cand suntem in traseu, si nu avem cu ce sa ne intoarcem. Cumparam studenteste un mare parizer si o Cola, si ne incercam jumatate de ora norocul la ocazie. Dar la cum arat, nu m-as lua nici pe mine cu autostopul. Ramanem in gara pana la primul tren de 5 dimineata, alaturi de un alcoolic care initial ne facuse sa plecam de la caldurica.

Desi retragerea a fost agonizanta si mai in gluma mai in serios spuneam ca o sa ramanem toata vara la escalada, clipele astea, cand esti cu ai tai si stii ca ai pe cine sa te sprijini, sau ca la randul tau poti ajuta , te intaresc si fac tura de neuitat.

O concluzie insa e certa: Nu degeaba ni se spune Pasi Marunti!