ilief.a

Intoarcerea din cort

iliefa — Tue, 10 Jan 2012 22:28:53 +0000

In ultimii 2 ani devenise o traditie ca de 1 decembrie sa mergem in Retezat. Anul acesta, cuprinsi de febra schimbarii si motivati de faptul ca nu se anunta zapada, alegem Parangul ca destinatie. De data aceasta suntem patru (eu, Gabi, Razvan si Roxana) ,toti in afara de Gabi calcand pentru prima oara pe aceste meleaguri.

Lasam masina la Groapa Seaca si plecam spre refugiul Agatat. Auzisem de el din povestile de munte, il vazusem in cateva poze rasfoind blogurile, si decidem sa ramanem pentru o noapte. Asteptarile noastre s-au adeverit. In fata ne-a aparut un refugiu simplu, fara mari pretentii, primitor si incarcat cu cate putin din fiecare. Ce bine o fi cand te intorci din creasta istovit si gasesti aici ceva cu care sa te intremezi. Ne place, incalzim soba si ramanem la povesti, neuitand insa ca a doua zi trebuie sa fim sus.
Ne trezim cu lapte si cu cereale, mic dejunul campionilor, si plecam spre creasta. Nu uitam sa lasam niste tortellini si sa ne trecem in carnetel, unde dam peste scrierile prietenilor Dana si Florin, care fusesera cu o saptamana inaintea noastra.
Avem tot timpul din lume si nu ne grabim- este primavara, rucsacii oricum sunt grei, si ne miscam incet in ritmul povestilor spuse.

Sa ne fie iertat, poate am fost noi de prea multe ori in Retezat, dar in multe privinte cei doi se aseamana, cel putin privind dinspre Agatat: distanta de la cabana Groapa Seaca la Agatat e cam aceeasi cu distanta de la Pietrele la Gentiana, cele doua adaposturi sunt pozitionate asemanator, urcarea spre Saua Gruiu aduce cu urcarea spre Saua Bucurei, lacul Rosiile aminteste de lacul Gales. Asadar Parangul ne-a aparut familiar, asta nestirbindu-i cu nimic din frumusete- ne simteam ca acasa, incurajati de soarele puternic care se abatea asupra noastra. Ne intrebam in gluma la ce caram atata echipament cu noi, cand vremea pare atat de primitoare.

Odata ajunsi in saua Gruiu ne intindem la soare, lenesi dupa urcarea care nu ne pune probleme. In creasta ne intalnim cu un alt grup si montam corturile, profitand de soarele ramas. Facem o scurta plimbare pana pe vf. Parangu Mare si ne intoarcem la locul faptei. In putinul timp ramas pana la innoptare mancam afara si socializam si cu celalalt grup.Un apus ca-n povesti, privesti stelele pe cer si iti aduci aminte de romanticul din tine.

Ne ocupam cu simt de raspundere locul in cort si ne pregatim pentru o seara linistita. Pe la ora sase vantul incepe sa se simta. Intai incet , apoi din ce in ce mai tare pana se “uniformizeaza” si bate din toate partile. La un moment dat trebuie sa se opreasca, gandim noi la inceput, dar dupa cateva ore ne dam seama ca ne va umple noaptea pana a doua zi.
Cortul -mai mult decat un loc in care sa-ti bagi picioarele. Pentru cateva momente bucata asta profana, pe care o pretuiesti cu adevarat doar atunci cand simti ca fara ea ai fi deja pierdut, devine centrul, bucata din organismul tau. Asa faci si cu restul: crezi ca esti bine ancorat dar intotdeauna ceva te ia prin surprindere- la inceput totul este calm, fara sa prevezi nimic, ca apoi sa te inconjoare. Lumea se misca acum din toate incheieturile, vuieste atat de tare incat nici nu mai poti sa te auzi, polii ti se inverseaza. Esti increzator, stii ca totul se va termina odata si odata, dar deocamdata traiesti momentul, si orele se scurg mult prea greu. La inceput pare o mica joaca, un neastampar al destinului-trebuie sa se opreasca, dar cineva parca nu e de acord.

Nu putem sa dormim decat in scurte reprize, zgomotul facut de vant si de cortul care mai atinge cate ceva fiind prea puternic. A doua zi ne trezim sa evaluam pagubele: ambele corturi au rezistat eroic, cortul lui Gabi avand betele indoite. Peisajul se schimba total, ceata se instaleaza peste tot si decidem ca ar fi o idee buna sa coboram- suntem nedormiti si oricum nu mai avem ce vedea. Coboram spre Agatat la coltari si piolet si decidem sa modificam caracterul turei: in ziua ramasa libera vom vizita imprejurimile. Innoptam in Alba, la poarta cetatii, la o pensiune cu bar deschis non-stop(fapt subliniat in cateva randuri de baiatul de la receptie) si iesim seara la plimbare prin oras, luand pizza si bere intr-un local fain.

In ultima zi vizitam cetatea ,trecem pe la castelul Corvinilor din Hunedoara si vizitam sculpturile lui Brancusi din Targu Jiu. Castelul ne-a placut in mod special, din pacate este inconjurat de fabrici din jur imprejur.

S-a incheiat o tura inedita, nimeni nu s-ar fi gandit ca din cortul care se misca in toate directiile vom ajunge de exemplu la Poarta Sarutului. Ne vom aminti peste ani, cand probabil vom avea copii si va trebui sa le povestim cum am ajuns prima data la unul din monumentele vizitate, de aceasta noapte cel putin interesanta.
Daca asa a fost prima noapte de iarna la cort, sunt curios cum vor fi urmatoarele..

Motive

iliefa — Wed, 28 Sep 2011 12:07:24 +0000

Nu gasesc un motiv pentru care fac asta, ci nu gasesc niciun motiv pentru care nu as face asta. Vara asta m-am indragostit de alpin , mi-am lasat fire de par alb in cateva trasee, am invatat destule fara sa ma pun in pericol si mai important, m-am simtit bine. Am renuntat la cateva ture de trekking pentru frumusetea verticalei si nu am cum sa o regret. Din pacate de multe ori nu am stat sa facem poze, preferand sa ne concentram in primul rand pe traseu. Nu conteaza asta, oricum povestile prind din nou viata la fiecare foc de tabara. Voi “scapa” totusi cateva imagini, pentru a va delecta cu cateva din frumusetile alpine.

Vartopel-Arpasel, una din cele mai spectaculoase portiuni ale Fagarasului

Vedere “la sosea” din Creasta Estica din Piatra Altarului, Cheile Bicazului

Lasand in urma Valea Bucsoiului, pentru a sorbi putin din fiorul Balaurului. Din pacate acesta ne-a lasat in ceata, invitandu-ne inca o data pe creasta.

In Creasta Costila-Galbinele, cautand din ochi continuarea traseului

Cu ceva emotii pe Valea Comorilor,insa deja celebrele fire de iarba ne ajuta.

Asadar..Am vreun motiv?

Discutia

iliefa — Tue, 26 Jul 2011 13:13:14 +0000

Muntele e o discutie cu tine iar daca vei latra sau bolborosi, clar nu o sa intelegi nimic din ea. Cu aceste ganduri am plecat in zori spre Busteni, spre o noua incursiune in masivul Costila. Dupa tura de acum doua saptamani, ramasesem cu multe intrebari si voiam sa gasesc noi modalitati de parcurgere a vaii Galbinele. Daca atunci, intr-o retragere tarzie, spuneam in gluma ca o sa mergem toata vara la escalada , acum pot afirma ca voi parasi cu greu taramul expunerii.

Nu am avut chef de golaneala si nici nu a fost o tura de maxima forta, ci una pe placul sufletului nostru. Ne-am strans cu totii la Caminul Alpin ( Mugurel, Laura, Gabi, Adi, Daniel, Mihai si eu) cu o mica intarziere si am plecat spre refugiul Costila. Un drum ca de multe alte dati prietenos, nici prea pieptis nici prea lin, ce ne-a facut sa pornim clasicele discutii despre prognoza meteo, din cauza vremii apocaliptice ce se anunta in weekend.

Nici nu am plecat bine de la refugiu si Gabi incaseaza o pietricica. Este momentul sa ne punem castile. Pornim pe mica portiune din valea Costilei si ajungem pe firul secundar al vaii Galbinele. Aici am intalnit doua posibilitati de continuare: una in stanga, putin mai acrobatica, pe care Adi nu a ezitat sa o incerce, si una in dreapta, pe care au calcat restul “forumistilor”. A urmat Hornul dintre Fire, un punct mult asteptat al traseului, cu o intrare interesanta. Ne-am lansat rucsacii in horn si am redescoperit bucuria miscarii, incurajati de lipsa unei expuneri evidente. Sapte abordari, sapte feluri de a catara. Ador portiunile de acest gen , pentru ca mai mereu gasesti prize uriase, din greseala sau nu, iar bocancii adera mai mult decat ai putea vreodata crede. Dupa ce hornul a luat sfarsit, am traversat in stanga pentru a iesi in firul principal. Dupa aceasta traversare am continuat firul vaii ,nemaiavand dificultati si la 12 eram ajunsi la hotel. Ne-am odihnit putin, moment oportun pentru a visa la Coltul Galbinele. Avantajul Hornului dintre Fire? O parcurgere mult mai rapida a vaii, prin ocolirea principalelor saritori, o solutie f. buna de ajungere rapida la Hotel Galbinele.

Din pacate ceata se lasa si Hornul Coamei nu se poate observa, imagine care mi-ar face cu siguranta placere.
Iesim din strunga si peisajul se deschide ca o fereastra. Lasam in spate privelisti de vis si de ce nu, proiecte. Urcam Scorusul, ajungand in Braul Mare a Costilei, urmat de o portiune din Malin. Trecem si Malinul,si ne impartim in doua echipe pentru a lasa in spate un valcel foarte friabil . Dupa aceasta portiune Mugurel ne indeamna sa aruncam rucsacii jos si sa coboram. Privim reticenti la inceput, dar ne conformam si ajungem la Refugiul dubios, un fel de monument neinteles ,care dupa parerea mea strica echilibrul zonei.
Este de remarcat o zona expusa, la care punem o balustrada pentru confortul nostru psihologic. Observam pe Valea Caprelor o multime de capete negre care coboara cu puii si nu se sinchisesc de noi. Atat de firave si totusi alearga sprinten spre Cerb.. Braul de Sus ne impresioneaza, prin gradul mare de fragmentare si numeroasele balcoane, zona care ne aminteste de Crai. Ne oprim langa unul din balcoane pentru a manca, admirand din departare Coltii Morarului. Adi glumeste, spunand ca mancarea ar trebui impartita in ordinea inscrierii in tura. Coboram o mica bucata din Pripon si observam o mare de flori de colt. Glumind evident, daca sunt atat de multe de ce mai sunt protejate? Norii se ridica de pe Morar si suntem din nou spectatori muti la miracolul naturii.

Coboram valea Caldarilor si ajungem in valea Cerbului ,unde ne intalnim cu primele specimene de oras, semn ca ne apropiem de Busteni. Coboram spre Caminul Alpin si Laura isi aminteste ca vazuse in urma cu cateva zile oameni facand gratarul la Masuratoarea Ursilor, iar noi ne gandim ce bine ne-ar prinde acum un sfarait de mici, insotit de zgomotul unei cutii de bere desfacandu-se . Ajunsi in oras, ne intindem la o bere sau suc dupa caz la terasa, unde ne intalnim cu Mihai, Sorin si fiul lui, veniti de pe Colti. O doamna remarca “ce frumosi sunteti”, “stralucirea” noastra fiind poate intarita de locurile prin care umblasem cu cateva ore in urma.

Mi s-au intiparit in minte o gramada de trasee si am inceput sa descopar incetul cu incetul secrete din aceasta zona a Bucegilor. Nu ma uita, Creasta C.G., traseul Coman, creasta Malinului, Coltul Galbinele, valea Hornului sunt doar cateva din visele pe care mi le-am fixat si pe care poate, o data cu experienta, le voi parcurge.

M-am simtit la fel de bine primit cum ma simt printre oamenii mei, e evident ca muntele da nastere si unor caractere deosebite, nu numai unor suflete bantuite de polemici inutile. O concluzie buna pentru aceasta tura ar fi vorba de duh a lui Gabi S. , un prieten din Pasi Marunti : Oricine poate sa mearga cu noi, dar nu oricine poate sa mearga cu noi.

Viata pe un horn

iliefa — Tue, 26 Jul 2011 11:54:43 +0000

De ceva vreme planuiam o iesire pe o vale, si iata ca asteptarea a fost rasplatita, poate chiar ne-am fi dorit sa se fi terminat mai repede. Echipa a fost numeroasa si traseul a fost lung, doua motive pentru o tura memorabila.( merita mentionati pentru stoicismul si pentru anduranta capatate involuntar: Ancuta, Andra , Denisa, Roxana, Dani, Oase, Coiotu si eu).

Totul a inceput cu urcarea in accelerat, care a fost decelerat in Sinaia, unde a oprit suficient cat sa ne pierdem pentru prima data controlul. Ajunsi in Busteni, Dani ne-a racolat pana la Caminul Alpin, unde ceilalti se saturasera de asteptat. In jur de 10 am plecat spre Costila, unde ne-am amintit de-a lungul rampei diverse istorisiri din lumea cataratului. Am trecut nitel pe la refugiu si din cauza caldurii ne-am oprit nitel mai sus pe valea Costila, pret de o ciocolata.

Am facut dreapta spre firul principal al vaii Galbinele, nu fara a avea emotii la deja clasica boschetareala specifica muntilor nostri. Iesind din padure, am intampinat o portiune mai dificila , unde Coiotu a pus o cordelina pentru a cobori linistiti. Am urmarit firul vaii, trecand prin toate saritorile, asigurati sau nu. La un moment dat Denisa a vrut sa ocoleasca pe un grohotis , ramanand blocata, dar Rox a venit prompta si situatia a fost salvata. Saritorile sunt prea frumoase pentru a nu fi escaladate. Am trecut de principalele obstacole si in jur de 3 jumate eram sub Hotel Galbinele, Coiotu intrand in Hotel pentru a ne poza. De acolo, Hornul Coamei, principalul motiv pentru care venisem, pare imposibil de trecut. Dar odata vazut indeaproape, realizezi ca daca ii urmezi linia matematic este o adevarata bucurie a cataratului, ascensiunea durand in jur de 2 ore.

Daca ar fi fost asa de simplu, probabil nu mai exista acest RT. Trecem cu bine prima jumatate a hornului, fara sa asiguram, si observam ca hornul incepe sa fie din ce in ce mai umed. Dani ,Andra si Coiotu se duc la un moment dat in fata sa asigure, dar mergand in dreapta hornului , pe un soi de fata cazuta. Urca si Oase, tot la liber, pentru a arunca o semicoarda pentru a le face viata usoara fetelor. Aruncand semicoarda, ea ajunge doar pana la jumatatea distantei, asa ca ma duc pana la jumatatea distantei tot neasigurat. Intr-un final trecem cu totii de aceasta portiune, insa “operatiunile” dureaza mult. In una din aceste acrobatii buclucase, ajung langa Ancuta pe o platforma, ambii cu mana infasurata pe o coarda aruncata drept balustrada. Este in fata mea , incearca sa urce, dar aluneca. Se panicheaza, picioarele ii tremura si incerc sa o calmez. Totul se rezolva cu bine cand vine Oase si-i intinde o mana.

Este timpul sa ne calmam, hornul deja ne-a dat mai multe batai de cap decat ar trebui in mod normal, mai e inca putin pana in Brana Mare. Vremea se arata buna din fericire si oricum ne-am panicat deja prea mult. Facem o poza de grup sub o fereastra si mergem in continuare pe horn, care s-a aratat pana acum impresionant. O ultima privire in spate inainte sa parasim hornul si sa ajungem pe Brana Mare. Aici practic ce a fost greu s-a terminat( asta credeam noi) si meritam o pauza de masa. Iesim prin Hornul lui Gelepeanu pe platou, coboram la Caraiman unde stam nitel de vorba cu cabanierul si in jur de 8-9 plecam de la cabana. Urmeaza cea mai proasta decizie din tot traseul, coborarea pe Valea Jepilor, coborare pe care o faci o singura data in viata.

Oboseala isi spune cuvantul si toti ne comportam ciudat , asteptand ca lungul traseu sa ia sfarsit. Lanturile nu se mai termina, parca sunt mai multe scari ca inainte, pauze din ce in ce mai dese. Coiotu adoarme la un moment dat la propriu, toti coboram ca niste umbre care danseaza goa. Blestemam Jepii, traseu care doar in copilarie ni se parea amuzant, dar ne bucuram ironic cand vedem niste frontale in urma noastra. Iesim intr-un final din padure, moment in care eu cu Ancuta si Denisa ne mai odihnim nitel, ceilalti plecand cu masina spre Bucuresti.

Ne facem griji pentru ei, fiind toti foarte obositi, dar incepem sa ne gandim mai degraba la noi. E doua noaptea, au trecut mai bine de 15 ore de cand suntem in traseu, si nu avem cu ce sa ne intoarcem. Cumparam studenteste un mare parizer si o Cola, si ne incercam jumatate de ora norocul la ocazie. Dar la cum arat, nu m-as lua nici pe mine cu autostopul. Ramanem in gara pana la primul tren de 5 dimineata, alaturi de un alcoolic care initial ne facuse sa plecam de la caldurica.

Desi retragerea a fost agonizanta si mai in gluma mai in serios spuneam ca o sa ramanem toata vara la escalada, clipele astea, cand esti cu ai tai si stii ca ai pe cine sa te sprijini, sau ca la randul tau poti ajuta , te intaresc si fac tura de neuitat.

O concluzie insa e certa: Nu degeaba ni se spune Pasi Marunti!

Capitani in ape sulfuroase

iliefa — Sun, 19 Jun 2011 11:46:23 +0000

Se pune baza,se adauga sulf dupa gust si rezulta o tura cum nu am mai avut de mult.
In timpul sesiunii nu am fost deloc in apele mele, ci mai degraba am ramas ancorat la mal. Odata hopul trecut, a ramas doar problema alegerii destinatiei: dupa variantele Bicaz,Rasnov,Bulgaria, am ales Herculane,unde din fericire vremea a fost de bun augur.
Plecarea a fost de sambata dimineata din Ploiesti si a durat vreo 6 ore, timp in care am descoperit noi cantece de inima albastra in interpretarea lui Marius Ionescu, ce au devenit in scurt timp motto-ul excursiei. Un mic popas in portul Drobeta,unde ne-am umplut tolba cu Haribo,care i-a facut pe “copiii” nostri fericiti.
Din port plecam direct la faleza de langa lac, nerabdatori dupa atata asteptare. Gasim masinile celorlalti parcate langa borna de la kilometrul 9 si urcam panta. Gasim doua trasee care par a nu ne pune dificultati si ne incercam norocul pe ele. Ne-am gasit repede scuze:oboseala, drumul lung, faptul ca nu am mancat nimic, toti factori care ne-au impiedicat sa dam rotpunktul mult visat. Brusc perspectiva unei bai cu sulf parea mult mai tentanta. Am lasat lucrurile la camping si ne-am incalzit cu o ciorbita la un local din centru. Dupa masa,am plecat grabiti spre bai, unde am zabovit mult, carcotasii incercand sa gaseasca semnificatia numelui(baile Venera). Discutiile tipice inainte de culcare, urmate de cel mai dulce somn de ceva vreme incoace.
A doua zi am plecat cu planuri mari spre Surplombe, unde am vazut repede ca traseele nu sunt de noi. Ne-am mutat repede planurile spre aceeasi locatie si anume kilometrul 9, unde am incercat noi trasee. Unul dintre ele ,K2,cu asigurari rare si a carui linie
urma niste mici riglete, nu era tocmai 5-ul descris in topo. Gabi gaseste solutia salvatoare si traverseaza in stanga, luand creasta in brate. Traseul continua cu o boschetareala de zile mari, pe care nu am mai avut placerea s-o urmez.A urmat Svetlana. Un traseu de 6,interesant, cu o fisura usor diagonala, secretul sau constand in ambele picioare bagate in interior(un secret pe care din pacate nu l-am incercat). Spre finalul zilei dezechipez cu greu un traseu.
A treia zi am plecat ,ca orice alti tineri ambitiosi, sa facem cariera. Dupa ce ne-am ratacit prin niste chei, ajungem potrivit topoului, langa un gipsy settlement. Speriati de potentialele vipere, ne infruntam cu cainii localnicilor. Gabi si Fof cauta in mai multe sectoare un traseu de mai multe lungimi si gasesc Creasta Capitanului: 4B,4 lungimi. Plecam doua echipe, Gabi cu Fof,iar Oase ramane cu mine si Luci.
Traseul incepe printr-un ramonaj de cativa metri(sau sprait, dupa preferinte) ,urmat de un horn,care se ocoleste prin stanga,aici fiind pasul traseului. Se mai urca putin,pana se ajunge la nite bolovani mari. Atentie la aceasta portiune,am desprins ditamai televizorul care parea stabil. Linia se continua vertical, trecandu-se prin putina boschetareala. O urcare usoara si se ajunge la prima regrupare, care este destul de comoda. Ne tragem putin sufletul. Urmeaza o urcare de creasta, frumoasa si accesibila, care se continua printr-o traversare in dreapta. Dupa traversare se mai urca putin, traseul neducand lipsa de prize. Se ajunge la a doua regrupare, o platforma imensa, numai buna de pus cortul. Aici ne-am odihnit si am mancat, timp in care Gabi era in a treia lungime, urcand neasigurat o buna portiune. Se intoarce dezamagit, spunand ca a gresit linia traseului. Isi repara greseala in cele din urma si vede continuarea, dar cine sa mai urce, cand statul pe platforma era atat de comod? Hotaram sa coboram si rapelam pe semicorzi, coborand prin boschetareala, iar apoi “dam” intr-un traseu de escalada. Ne intoarcem fericiti. Desi nu am realizat ceea ce ne-am propus pana la capat, am gustat o buna parte din frumusetea alpinismului.
Gasim iar Herculane-ul, dupa parerea noastra si a multora o statiune care mai are inca multe de oferit, si ne asezam din nou la vorba pana tarziu. A patra zi ne intoarcem spre Bucuresti,cu o oprire in Slatina, sau Slutina, dupa ce am stat mai mult timp la promenada.
O tura de odihna si relaxare reusita, care numai tura de odihna si relaxare n-a fost.

Moartea miroase a panselute

iliefa — Wed, 13 Apr 2011 21:31:59 +0000

Salonul 43. Departe de politeturile exagerate si de vorbele dulci ale secolelor trecute, moartea vine cu papuci de casa si mirosind a panselute. Un televizor isi revarsa bitii fara oprire. Mondenul impute si mai rau camera. Esti absorbit de cumetriile de ultima ora si nici nu-ti dai seama cum a trecut saptamana . O asistenta usor vulgara strecoara portile sfrijite printre paturi. Ai grjia de vecinul, spune dupa ce-ti baga rapid un calmant. De parca ar mai putea avea cineva grija de el, rade ca pentru sine tineretea. Prea cald, prea zgomot , prea aglomerat..
Un amic,student la medicina, incepe sa insire povestile scabroase din domeniu. Intrec cu mult imaginatia. Reusim sa trecem peste atmosfera incarcata, ignorand faptul ca am putea sa o patim la fel. E tara in care pana la urma asistentele iti fura bijuteriile dupa ce iti fac anestezia(da,au patit-o apropiati), dar rasul ne salveaza. Toate spagile, sirleticurile, pe care le faci ca sa se uite cineva la tine, ambulantele care ajung mai greu ca taxiul, insinuarile de tipul “eu te-am pus sa te imbolnavesti”, mortile datorate unor retete aberante sunt acoperite de putin umor, atat cat sa te refaci.
Nu e de murit aici. Pleaca cat mai repede, caci boala te stanjeneste. Nu te imagina peste ani, relicva a ceea ce esti acum, tinut in viata de povestile-ti nemuritoare si de dragostea pentru nepoti. Sa va povestesc fabuloasa tura din Fagaras..

Bulgaria goes reggae

iliefa — Mon, 28 Mar 2011 17:19:51 +0000

Dupa experienta din Rasnoave, unde am inceput sezonul de catarat cu mai multe pietre cazute decat trasee reusite, weekendul acesta am incercat calcarul bulgaresc. Odata trecuti de pod, cumparam BG-vinieta iar din radio incepe sa se auda o melodie bulgareasca in ritm de reggae- scapam de stereotipul castravetarului, cu lant la gat si ceafa groasa ascultator de Costi Ionita, stereotip importat din Romania.
Primul pas il reprezinta faleza principala Veliko-Tarnovo, si anume sectorul A, cu cateva trasee frumoase pentru incepatorii ca mine. Trebuie sa scap de complexul fricii si dupa ce Fof imi pune buclele si topul, ma decid sa dau un traseu cap. Ezitari, coarda trecuta prin bucle invers, cateva opriri in bucla, emotii la pasii cu o mica traversare,si in final ajung in top. Primii pasi spre iesirea din negura mansei, toata lumea e fericita si mandra. Urmeaza mansa un traseu dragut, pe fisura, la care ma opresc intr-un singur punct, incercand sa o iau pe alta parte decat cea normala. Din top bate vantul si nu te mai auzi, dar parca tot ai sta sa admiri privelistea. In alt traseu, de data asta mai greu, decid sa ma dau cap, dupa ce baietii imi asigura prima bucla pentru siguranta, caderea fiind oarecum dubioasa. Dupa cea incercari schimonosite , cand credeam ca nu voi mai trece de pasii in opozitie, ajung la prima bucata in care stai linistit si admiri peisajul. Traseul se continua cu pasi mai usori, dar acum aflu cu adevarat ca sportul asta inseamna in primul rand concentrare. Oboseala data de start isi spune cuvantul si incep sa ma “rup” pe traseu, cu coarda trasa prin bucle dupa mari sfortari, si cu fisura urcata prin toate partile corpului, ce imi definesc cel mai bine porecla de jeleu. Spre fericirea fricosului din mine si tristetea celui care vrea sa progreseze, il duc la bun sfarsit fara sa cad in coarda. Concluzia e ca escalada, precum reggaeul, trebuie sa impinga la calm si jeleu tre’ sa fie un tru’ rastaman, vorba lu Costin. Seara se termina cu o cazare luxoasa la 5 euro(asta dupa ce am rezervat la Hikers Hostel si ne-am trezit cu hostelul inchis) si o masa intr-o gradina ce ne amintea de Caru’ cu bere. Mancare la pret acceptabil in portii bulgaresti si 2 leva berea . Priveliste superba, in interiorul unui restaurant renovat care la etajele superioare era muzeu. Traversam strada si ajungem la cazare ,nu inainte de a ne lua o bere Kamelnitza, un fel de Bergenbier, cel putin din punct de vedere al ambalajului. Regretam ca nu am apucat sa vizitam Veliko, o statiune comparata de mine cu Sighisoara, fara avantajul rockerilor galagiosi.
A doua zi plecam spre Basarbovo, o faleza cu mai putine trasee dar la 10 km de granita. Imi reusesc si aici 3 trasee cap( unul dintre ele curat, celelalte cu emotii). M-a impresionat Danube Waves, un traseu interesant cotat 6. Dupa penultima bucla am stat mult in coarda pana am gasit prizele potrivite, dar asteptarea a meritat. Dau un traseu mansa, ocazie cu care dau primul rapel in care recuperez singur echipamentul. Anterior Andra m-a asteptat in regrupare in alt traseu pe care l-am dat cap si m-a supravegheat ca fac tot ce trebuie. Devin subiect de glume pentru prieteni, dar oricum nu m-as supara..Maria in schimb ma imbuneaza si in timp ce cobor din rapel, canta deja mega-cunoscutul ” Floare de vartej”, cantecul cu mai multe flori pe refren decat Olanda. Totul are un inceput si dupa weekendul asta am mai progresat un pic.
Asadar primul pas in Bulgaria a fost un succes. Vom mai reveni , avand in plan pe langa catarat vestita pizzerie , insa cu siguranta nu vom uita ca Romania are inca destule poteci si trasee de oferit.

Relativitate aplicata. Seaca dintre Clai

iliefa — Sun, 06 Feb 2011 22:15:04 +0000

Timpul trece sau trecem noi prin el? Cu aceasta intrebare as putea sa pun cititorii pe ganduri,mai rau decat am fost eu insumi, pe anumite portiuni din Seaca dintre Clai.
Nu trebuie sa neglijam a patra dimensiune nicicand, daramite cand plecam intr-un nemarcat iarna. Alesesem aceasta vale pentru ca era relativ scurta si desi eram patru oameni(eu, Gabi, Dorian si Andra), eram convinsi ca nu o sa zburdam peste toate obstacolele si nu voiam sa ne prinda noaptea prin vai obscure.
Valea incepe din Jepii Mari, odiosii Jepi Mari, cu mai multe cruci decat portiuni spectaculoase, si cu cele mai multe urme de rizuri de adidas din tara. Trecem la coltari si piolet, presupunand ca zapada s-a asezat pe saritori. Insa pulverul nu e de aceeasi parere: mai mult suflam zapada decat o cataram,iar in unele momente pioletul si coltarii ne incurca. “Prinde pioletu’ ca sa pot urca odata” sunt cuvinte cheie pentru primele saritori. Gabi urca una din cele mai mari saritori, in timp ce Dorian si Andra o ocolesc. Plec cu avant ingineresc spre ea, dar brusc lungimea ei nu mai e chiar atat de atractiva. Apreciez cordelina intinsa de Gabi si dupa ceva efort reusesc sa o trec.
La urmatoarea primii pasi ii face tot Gabi, sau vrea sa ii faca, pentru ca reuseste sa pice cam vreun metru, intr-o zona sigura din fericire(la un moment dat si Andra isi pierde echilibrul pentru ca nu-si fixase bine pioletul, dar isi revine imediat). Dupa aceasta,se dezvaluie o saritoare la care avem din nou emotii, in loc de imbratisat o mica sirena luam in piept un mare bolovan. M-am descurcat bine, observand pasii celorlalti. Marea descoperire a fost ca iarna, pe langa frig, mai inghiti si zapada.
Trecem de primele saritori, fericiti ca desi a fost mai greu deca ne asteptam, am trecut partea mai tehnica. Zapada se face din ce in ce mai mare si ne afundam in ea, schimband din cand in cand pe cel ce face urmele, mai putin atunci cand era Gabi la comanda. Brana lui Raducu devine un reper mult asteptat, mai ales pentru ca mi-o aminteam mult mai aproape. Einstein spunea: “sa stai cu o fata frumoasa si sa pui mana pe o soba fierbinte, asta-i relativitatea.” Jeleu spune:”sa zburzi toamna cu frica de ninsoare, si sa mergi in zapada numai buna de inot,asta-i relativitatea.” Data trecuta distanta se contractase, insa acum, la fiecare coltisor urma clasica intrebare “mai avem mult de mers?”. Trecem prin timp si ajungem in sfarsit la loc de soare, unde ne odihnim dupa ultima bucata parcursa-n ritm alert.
Urmeaza brana lui Raducu, nemaistiind exact unde trebuie sa facem dreapta, si dupa fiecare intersectie cu cate o vale ramanem pe ganduri, o pozitie stil Patapievici. Cateva traversari cu emotii si ajungem in Jepi, unde in conditiile actuale, era mai mare sansa de accidentare prin mutilare cu propriul piolet decat prin altceva. Totusi, reusesc sa alunec. Se innopteaza si incheiem la frontala cele 10 ore de invartit in cerc. Tura se termina in Jack, un bar mereu primitor, cu preturi de Jeg, si cu un compartiment umplut de somnul relativ si de bocancii obositi.

Culmea Bucurei sau culmea ironiei?

iliefa — Tue, 07 Dec 2010 12:14:29 +0000

De ziua Romaniei am practicat doua sporturi nationale: mersul fara bilet si ganditul la comun. Niciuna nu ne-a iesit. Spre fericirea tarii si dezamagirea noastra, in drumul spre Retezat am intalnit si nasi cinstiti. Un bilet cumparat in tren si drumul incepea promitator..Iesind din Carnic, o ploaie mocaneasca ne taie tot avantul, insa speram la o ninsoare ca in povesti la Gentiana. Plecam a doua zi spre Curmatura Bucurei, cu gandul la Custura sau Judele.

Alb ar trebui sa fie culoarea absentei. Se spune ca se inspira pentru a-si scrie pastelurile cu perdeaua trasa, “atat” de alba e poezia sa. Cum ai putea fi indiferent, cand toate clipele se dilata brusc? E locul tau, locul in care n-ai vrea sa ramai prea mult, dar caruia acum ii apartii in intregime. Insa ajuns pe creasta, tot ce puteai sa fi se risipeste… Pana si pasii tai, roadele celor mai recente ganduri, concretul actiunilor tale alerte, se pierd sub zapada.

Ironie- Ca sa ajungi sus, trebuie sa te tarasti..mainile ti se strang, fata ti se cristalizeaza..doar coarda iti mai ramane de vazut si nu-i de saga. Viscolul iti amorteste gandurile incet-incet si mintea iti bate in retragere. Piesa asta nu-i pentru orisicine, cu siguranta n-ai confortul de a sta in fotoliu, si totusi e atat de sinistra incat iti place. Ii stii scenariul. Simti ce au simtit si altii inaintea ta, poate mult mai accentuat, un spectacol intre “pana aici mi-a fost”, “ce racaut eu aici, trebuie sa raman intreg” si “de ce sa ma mai zbat”. O nebunie, ar spune un psihiatru, inconstienta, un tipicar, o incantare, ar spune Jeleu. Pana la urma viata asta nu-i facuta doar pentru discutii de-o seara ,in cafenele dichisite.
C. ma intreaba mai in gluma mai in serios daca mai traiesc. Pentru un moment nu stiu ce sa-i raspund. Ma-ncrunt nitel la el, semnul nostru ca-s in regula si ma intorc cu fata spre creasta. In spate, sunt ai mei, pete de culoare, iesind de pe scena printr-un rapel. Par siguri pe ei si imi dau gramul ala de incredere. Mainile mi-au cam inghetat, dar sunt in siguranta..am exagerat, ma vait prea mult. Nu-i atat de periculos, dar e totusi o mizerie. Ma voi obisnui si coltii astia de gheata ma vor dezmierda in loc sa ma impunga.
Ajunsi la cabana, ne reluam povestile, amortiti de familiaritatea scenei. Am mai auzit unele glumite, am mai cantat versurile astea, dar acum nu m-as desparti de ele. R. incropeste repede un tortellini, Costin imparte fericire, iar ceilalti isi impartasesc povestile..
Ne intoarcem spre Carnic, avand onoarea sa batem poteca. C. profita de zapada care se scurgea din copaci si inevitabilul se produce, suntem din nou albi, ce bucurie, inca o doza de alb peste sufletele noastre. Pierdem microbuzul din Subcetate si microbuzul se grabeste spre linia ferata, in timp ce drumul se indrepta spre Petrosani. Cu alte cuvinte derapam, si mare noroc ca nu a venit nimeni din sens opus. Dupa asa tura,ironic sau nu, era s-o patim in cel mai banal mod cu putinta. Ajungem la tren, de data asta drept cetateni onesti, si ne intoarcem ca niste bucuresteni, dar nu din aceia “care dau foc cabanei”, dupa spusele gazdei noastre.

Decalogul. Cataratul

iliefa — Mon, 15 Nov 2010 09:42:12 +0000

1.Gandeste-te de doua ori inainte sa iei orice decizie; daca zaresti o priza buna si esti intr-o pozitie in care nu credeai c-o sa te afli vreodata, actioneaza cat mai poti.
2. Chiar daca ti se pare amuzant, nu-l lasa pe colegul tau de coarda sa urce neasigurat; s-ar putea sa te bantuie p-orma, iar constiinta ta nu va fi foarte fericita;
3. Incearca sa nu cobori mai mult decat urci, in special cand te dai cap;
4. Asigura, verifica si cucereste- asigura-te “ca la carte”, si daca te asigura partenerul tau, mai verifica-l de doua ori, mai ales daca te intreaba insistent daca e bine cum a facut optul;
5.Nu-ti face nevoile in regrupare- este un loc sfant si nu trebuie pangarit. Totodata, nu e o idee foarte buna deoarece in locul acela foarte inghesuit s-ar putea sa mai stai o buna bucata de timp;
6. Nu lua in deradere traseul, s-ar putea sa apari la stirile de la ora 5;
7. O casca s-ar putea sa-ti salveze viata, mai ales daca gradul traseului se modifica frecvent;
8. Nu-ti uita echipamentul la baza; s-ar putea sa vrei sa si cobori si sa n-ai cum.
9. Lasa stanca curata. Daca ai simtit nevoia sa bei o bere sau sa fumezi o tigara in regrupare, ia-le cu tine. Si altii sa se bucurea de privilegiul tau. Injura idiotul care simte nevoie sa arunce ceva la baza traseului.
10. Daca tot ai ajuns aici si stiu ca iti face sufletul fericit, bucura-te de stanca.