Ne-am indepartat din ce in ce mai mult de munte, au fost din ce in ce mai putine ture .. Au fost din ce in ce mai putine vai, creste..Din lene, din oboseala, vesnicul „nu avem timp” si-a spus cuvantul..Singura scuza cat de cat „acceptabila” in ultimul timp a fost escalada. 

Ne propusesem un weekend de 4 zile prelungit in care urma sa facem creasta Fagarasului, din Plaiul Foii pana la Turnu Rosu. Am citit tot felul de ture pe net, ori 15 ore,ori 7 zile, ori 2 zile, dar ne-am gandit ca o tura in care am putea sa ne bucuram totusi de peisaj fara sa alergam in continuu s-ar putea realiza in 4 zile. Am hotarat sa plecam destul de usor echipati, fara cort, doar cu saci de dormit si sac de bivuac+ un exterior de cort. Am renuntat la conserve si mancare clasica, care ne-ar fi ingreunat considerabil si am optat pentru multe dulciuri, fructe uscate si mancare de expeditie. Cu apa nu urma sa fie o problema, Fagarasul fiind spre deosebire de Crai destul de bland in aceasta privinta, eventualele izvoare fiind la o distanta decenta de poteca.

Dupa lungi nehotarari in privinta echipei/mijloacelor de transport/ orei de plecare ne-am pus in miscare o echipa de 4 ,formata din mine, Vlad, Razvan si Ionut. Am plecat de miercuri seara din Bucuresti si pe la un 2 noaptea am ajuns in Plaiul Foii.

 

Prima zi s-a scurtat considerabil, ajungand cu masina pana la Rudarita. Dupa vreo ora de mers printr-o padure cu panta accentuata, am inceput sa facem cunostinta cu pajistile,binecunoscuta boschetareala. Inainte aici ar fi fost paduri.. au fost arse/ taiate. Ne-a facut o deosebita placere sa infruntam soarele, motiv pentru care ajunsi la refugiul Comisu am adormit in plina zi si in plin soare, gecile facandu-si simtite prezenta pentru protectia solara. 

Ca baietii

 

DSCF2284

 

Dupa o ora de odihna, am continuat spre refugiul Berevoescu, tintind sa ajungem la Curmatura Zarnei, unde planuiam sa ne petrecem prima seara. Ne-am miscat destul de greoi, dupa o pauza mai lunga este mai greu sa te urnesti,insa am ajuns in jurul orei 8 la refugiu(retrospectiv imi pare rau ca nu mai tin minte timpii efectivi, pentru a „analiza” mai bine timpii de parcurgere). In prima zi am mers in jurul a 12 ore, din care trebuie sa excludem o ora de somn 🙂 Noul refugiu se mentine in conditii acceptabile si pare destul de solid, acum vom vedea cand va rezista in fata sortii „necrutatoare” a Fagarasului.

 

DSCF2291

 

 

 

A doua zi ne-am trezit la 6 dimineata, sperand sa ajungem pana la refugiul Fereastra Zmeilor, pentru a putea parcurge intreaga creasta in patru zile. Razvan si Ionut au fost usor demoralizati si au hotarat sa se retraga in Fereastra Sambetei, coborand spre cabana Sambata. Am hotarat impreuna cu Vlad ca ar fi pacat sa ne retragem si am continuat spre Vistea Mare ,unde speram sa ajungem in jurul orei 3 pentru a putea ajunge cat mai devreme in Fereastra. Din Fereastra Mare a Sambetei ne-am oprit o singura data inainte de Vistea Mare,urcand primele 3 pante fara oprire.

DSC_6526

DSC_6559

Ne-am oprit la Vistea Mare pentru o scurta masa si ne-am facut binecunoscutele poze pe Moldoveanu.

Moldoveanu cu Vlad

 

Am continuat spre saua Podragu, plecand de pe Vistea Mare in jurul orei 2.30, mai mult decat rezonabil pentru a ajunge pe zi la refugiu.

Cred ca aceasta campanie agresiva  prin care majoritatea lumii incearca sa iasa in evidenta fara sa faca nimic util( Ice bucket) nu a aparut din mintea unui tip caruia i-a venit o idee geniala de marketing, ci din creasta Fagarasului, in aproprierea lacului Podu Giurgiului. Dupa mai bine de 10 ore de la plecarea din Curmatura Zarnei, ajungem in Saua Podragu, unde-si fac aparitia cativa stropi de ploaie. Impreuna cu Vlad decid sa continuam, o retragere pana la cabana nu ne-ar mai permite sa reusim parcurgerea crestei in 4 zile. La inceput totul este in parametri ok, o ploaie usoara de vara ce sincer sa fiu era asteptata de la inceputul acestui traseu. Ajunsi la refugiu , totul se transforma intr-o ploaie violenta cu gheata, fulgerele fiind omniprezente. Ne imaginam acum..Ce bine ar fi fost ca acest refugiu sa mai existe, sa nu trebuiasca ca aceasta gheata sa ne sparga fata, vorba lu’ EMIL.. Se zvoneste ca dupa avalansa, niste binevoitori de la o cabana invecinata au pus si ei o mana la distrugerea acestui refugiu, poate unul dintre putinele utile( dintre cele nou construite) din Fagaras.

Nu pot spune decat Puie Modragu.

Demoralizati si cu indoieli din ce in ce mai mari privind continuarea turei, ajungem in primul refugiu dotat cu chitari. Aici suntem intampinati de o familie de cvasi-folkisti veniti cu copiii, care tineau proba „culturala”. Am suportat tacit frumoasele onomatopee pana cand nervii mi-au cedat in mod irevocabil, semn la care folkistii nostri amatori au lasat-o mai moale si s-au bagat la culcare.

Unul din lucrurile de care imi aduc aminte de la o ora de germana era disputa dintre un om de stiinta si un preot. Omul de stiinta il intreaba pe preot -„arata-mi o dovada ca toate lucrurile sunt facute de Dumnezeu”, iar preotul ii raspunde : „arata-mi o dovada ca toate lucrurile nu sunt facute de Dumnezeu”..Am observat in acelasi refugiu nenumarate semne lasate pe prietenii nostri pocaiti. Dumnezeu exista, iubeste-l pe prietenul nostru Iisus, priveste cerul…. De ce ar trebui sa-ti mazgaleasca cineva „Iubeste-l pe Dumnezeu” in inima muntelui, chiar atat de nefericiti suntem incat sa nu observam frumusetea universului in mijlocul pustiului? N-am nevoie de semne, n-am nevoie de pesti scrijeliti pe refugii , pe stanci, pe copaci ca sa ma decid daca cred sau nu in ceva..Crucile din Bucegi sunt prea multe, reduc frumusetea naturii. Unele nici macar nu sunt in memoria cuiva, sunt doar ca sa mai fie o bucata de metal aruncata in mijlocul naturii.

Ca tot e la moda disputa asta spituri/ trad, poate vedem in scurt timp un semnul crucii facut din spituri.

 

Ne-am trezit a treia zi dimineata, murati, intr-o zi cu  probabilitate f. mare de ploaie, dormiti prost multumita folkistilor nostri talentati, decisi sa coboram spre casa. Un baiat cu patanii demne de povestit ne-a luat cu ocazia pana aproape de Curtea de Arges, de unde am luat microbuzul spre Bucuresti.

 

Lasam deocamdata parcurgerea crestei pe alta data, cu cateva invataminte. Am facut in jumate din timp jumatate de creasta, cu un ritm ok de parcurgere, si ne-am demonstrat ca putem sa mergem 12 ore in continuu fara mari probleme. Fagarasul imi este pe suflet, suficient de mare incat sa te eliberezi de orice griji fara sa te plictisesti, suficient de primitor incat pantele sa nu te descurajeze suficient de rau, dar cu distante suficient de mari intre adaposturi incat sa fii expus.Destul de izolat incat sa-ti placa, pana ajungi in zona cu Moldoveanu unde totul ti se pare inghesuit. 

 

 

Nu am mai acordat de ceva vreme timp și acestui blog. Se pare că 2012 a trecut fără să fiu prea activ pe aici. În schimb am stat mai mult pe stâncă, am cățărat multe trasee, mai multe clasice decât aș fi prognozat vreodată.

Nu o să mă laud cu ele, nu o să le pun pe o listă cu realizări, sunt multe pe care nu credeam că o să le fac prea curând, multe de care mi-era teamă. Am trecut încet-încet peste panică, mă simt mai încrezător când mă uit în sus la baza traseului.

Nu cred că am ieșit din 2012 cu o îmbunătățire a tehnicii, sau a forței în mod neapărat , ci mai degrabă cu o schimbare de mentalitate. Nu mi-a ieșit în totalitate, dar am încercat pe cât posibil să-mi ”câștig” independența. Ce înseamnă asta? Chit că au fost trasee mai ușoare, mi le-am pus singur, m-am dat de multe ori cap, am mers în clasice cu persoane care cațără cam același grad ca mine. Prefer un traseu pe care să știu că il pot face pe forțele proprii, decât să mă bucur că m-a luat X in echipă și i-am ținut de urât.

Au fost și excepții, mă simt vinovat de manșe la baza traseului, și trasee din care a trebuit să ne retragem, dar dacă anii trecuți erau o obișnuință, acum s-au rărit.

În mare parte am păstrat cam același grup, poate unul din motivele pentru care am mers în 2012 mult la stâncă.

2013..câteva trasee pe care mi le doresc de mai multă vreme, mai multă escaladă și accentul pe chestiile pe care le stăpânesc cel mai puțin. Dar asta după licență..

muierii

Se tot vorbea de ceva timp de o iesire mai lunga, si 15 august zi libera se arata ocazia perfecta. O alegere foarte buna s-au dovedit Cheile Aiudului, unde am ajuns vineri noaptea impreuna cu Rox, Razvan, Gabi si Luci dupa o scurta ocolire prin Transfagarasan. Campam la baza peretelui si adormim instant.

Venisem in special pentru traseele de mai multe lungimi. Sambata dimineata cautam loc de cort, o varianta recomandata pentru a nu repeta in fiecare dimineata procedeul trezeste-te- strange cortul, si gasim in satul Valisoara locatia perfecta, si anume barul satului. Domnul Eugen ne primeste binevoitor si contra unei sume modice putem dormi linistiti. Ne-am petrecut aici serile, si in scurt timp ne-am simtit ca si cum am fi de-ai locului. Citește în continuare »

Se face zece seara. Sunt in Jeg, barul ala infect de langa noi, unde pierzi juma’ din facultate fara sa faci absolut nimic. E karaoke. Sunt obosit pana peste cap, nu prea inteleg ce se intampla, dar in mine striga viata mai tare decat pot ei sa falseze. Diana, o amica, ma ia la rost: Ce-ai patit? Incep sa-i povestesc pe scurt- stie cat de mult imi place sa ma duc cu gandul la munte si sa-i relatez ispravile, dar de data asta nu am niciun fel de intonatie in glas, niciun fel de vigoare a descrierii. Incerc sa nu par prea mahnit- nu vreau sa stric distractia nimanui-o sa am destul timp sa fiu suparat pe mine-imi savurez cu nesat berea, un gest care mi se dezvaluie acum mult mai semet. Intreaba un student la Electronica, luat la intamplare, cand o sa bea ultima bere la Jeg. N-o sa stie sa-ti raspunda. Acum ma agat de chestiile astea mici, nu vreau sa ma judec prea dur fara sa analizez putin cazul: iti dai seama, s-ar fi putut intampla sa nu mai beau bere la Jeg. Urc in camera si adorm fara sa stau prea mult pe ganduri.

Asadar, mijlocul lui decembrie,vineri seara. Hotarasc sa plec cu R., un tip cu care mai fusesem de 2-3 ori la munte, intr-o tura in Bucegi. Nu ne fixam de la inceput un traseu, dar tinand cont de faptul ca nu aveam prea multa experienta de iarna, decidem in tren sa abordam Piciorul Pietrei Arse. Coboram in Sinaia si ne bucuram de vremea de afara. Ajungem in scurt timp la Poiana Stanii Regale, mai stam nitel de vorba la cabana, si ii dam in sus.. Citește în continuare »

De fiecare data suntem cuprinsi de lejeritate cand ne gandim la Revelion. Visez de ceva timp o noapte la cort , de exemplu la Bucura, care ar incununa toate traseele in care ne-am simtit bine, si ar face uitata toata mizeria peste care am dat in anul anterior.

In 2011 am ales din nou comoditatea, si anume o vila la Herculane, unde o parte din gasca s-a simtit bine si revelionul trecut. Toate bune si frumoase, urmeaza 4 zile care pot fi impartasite numai prietenilor apropiati. Ce ar putea strica acest plan? Am privit ideea intai in gluma ,ca apoi sa observ ca era impartasita de alti patru.

„Ce poate fi mai frumos decat sa te prinda revelionul in perete”, se intreaba o prietena retoric. Noi speram sa nu ne prinda noaptea pe traseu, ii raspund zambind. Citește în continuare »

In ultimii 2 ani devenise o traditie ca de 1 decembrie sa mergem in Retezat. Anul acesta, cuprinsi de febra schimbarii si motivati de faptul ca nu se anunta zapada, alegem Parangul ca destinatie. De data aceasta suntem patru (eu, Gabi, Razvan si Roxana) ,toti in afara de Gabi calcand pentru prima oara pe aceste meleaguri.

Lasam masina la Groapa Seaca si plecam spre refugiul Agatat. Auzisem de el din povestile de munte, il vazusem in cateva poze rasfoind blogurile, si decidem sa ramanem pentru o noapte. Asteptarile noastre s-au adeverit. In fata ne-a aparut un refugiu simplu, fara mari pretentii, primitor si incarcat cu cate putin din fiecare. Ce bine o fi cand te intorci din creasta istovit si gasesti aici ceva cu care sa te intremezi. Ne place, incalzim soba si ramanem la povesti, neuitand insa ca a doua zi trebuie sa fim sus.
Citește în continuare »

Nu gasesc un motiv pentru care fac asta, ci nu gasesc niciun motiv pentru care nu as face asta. Vara asta m-am indragostit de alpin , mi-am lasat fire de par alb in cateva trasee, am invatat destule fara sa ma pun in pericol si mai important, m-am simtit bine. Am renuntat la cateva ture de trekking pentru frumusetea verticalei si nu am cum sa o regret. Din pacate de multe ori nu am stat sa facem poze, preferand sa ne concentram in primul rand pe traseu. Nu conteaza asta, oricum povestile prind din nou viata la fiecare foc de tabara. Voi „scapa” totusi cateva imagini, pentru a va delecta cu cateva din frumusetile alpine.


Vartopel-Arpasel, una din cele mai spectaculoase portiuni ale Fagarasului


Vedere „la sosea” din Creasta Estica din Piatra Altarului, Cheile Bicazului


Lasand in urma Valea Bucsoiului, pentru a sorbi putin din fiorul Balaurului. Din pacate acesta ne-a lasat in ceata, invitandu-ne inca o data pe creasta.


In Creasta Costila-Galbinele, cautand din ochi continuarea traseului


Cu ceva emotii pe Valea Comorilor,insa deja celebrele fire de iarba ne ajuta.

Asadar..Am vreun motiv?

Muntele e o discutie cu tine iar daca vei latra sau bolborosi, clar nu o sa intelegi nimic din ea. Cu aceste ganduri am plecat in zori spre Busteni, spre o noua incursiune in masivul Costila. Dupa tura de acum doua saptamani, ramasesem cu multe intrebari si voiam sa gasesc noi modalitati de parcurgere a vaii Galbinele. Daca atunci, intr-o retragere tarzie, spuneam in gluma ca o sa mergem toata vara la escalada , acum pot afirma ca voi parasi cu greu taramul expunerii.
Nu am avut chef de golaneala si nici nu a fost o tura de maxima forta, ci una pe placul sufletului nostru. Ne-am strans cu totii la Caminul Alpin ( Mugurel, Laura, Gabi, Adi, Daniel, Mihai si eu) cu o mica intarziere si am plecat spre refugiul Costila. Un drum ca de multe alte dati prietenos, nici prea pieptis nici prea lin, ce ne-a facut sa pornim clasicele discutii despre prognoza meteo, din cauza vremii apocaliptice ce se anunta in weekend. Citește în continuare »

De ceva vreme planuiam o iesire pe o vale, si iata ca asteptarea a fost rasplatita, poate chiar ne-am fi dorit sa se fi terminat mai repede. Echipa a fost numeroasa si traseul a fost lung, doua motive pentru o tura memorabila.( merita mentionati pentru stoicismul si pentru anduranta capatate involuntar: Ancuta, Andra , Denisa, Roxana, Dani, Oase, Coiotu si eu).
Totul a inceput cu urcarea in accelerat, care a fost decelerat in Sinaia, unde a oprit suficient cat sa ne pierdem pentru prima data controlul. Ajunsi in Busteni, Dani ne-a racolat pana la Caminul Alpin, unde ceilalti se saturasera de asteptat. In jur de 10 am plecat spre Costila, unde ne-am amintit de-a lungul rampei diverse istorisiri din lumea cataratului. Am trecut nitel pe la refugiu si din cauza caldurii ne-am oprit nitel mai sus pe valea Costila, pret de o ciocolata. Citește în continuare »

Se pune baza,se adauga sulf dupa gust si rezulta o tura cum nu am mai avut de mult.
In timpul sesiunii nu am fost deloc in apele mele, ci mai degraba am ramas ancorat la mal. Odata hopul trecut, a ramas doar problema alegerii destinatiei: dupa variantele Bicaz,Rasnov,Bulgaria, am ales Herculane,unde din fericire vremea a fost de bun augur.
Plecarea a fost de sambata dimineata din Ploiesti si a durat vreo 6 ore, timp in care am descoperit noi cantece de inima albastra in interpretarea lui Marius Ionescu, ce au devenit in scurt timp motto-ul excursiei. Citește în continuare »

Categorii