Timpul trece sau trecem noi prin el? Cu aceasta intrebare as putea sa pun cititorii pe ganduri,mai rau decat am fost eu insumi, pe anumite portiuni din Seaca dintre Clai.
Nu trebuie sa neglijam a patra dimensiune nicicand, daramite cand plecam intr-un nemarcat iarna. Alesesem aceasta vale pentru ca era relativ scurta si desi eram patru oameni(eu, Gabi, Dorian si Andra), eram convinsi ca nu o sa zburdam peste toate obstacolele si nu voiam sa ne prinda noaptea prin vai obscure.
Valea incepe din Jepii Mari, odiosii Jepi Mari, cu mai multe cruci decat portiuni spectaculoase, si cu cele mai multe urme de rizuri de adidas din tara. Trecem la coltari si piolet, presupunand ca zapada s-a asezat pe saritori. Insa pulverul nu e de aceeasi parere: mai mult suflam zapada decat o cataram,iar in unele momente pioletul si coltarii ne incurca. “Prinde pioletu’ ca sa pot urca odata” sunt cuvinte cheie pentru primele saritori. Gabi urca una din cele mai mari saritori, in timp ce Dorian si Andra o ocolesc. Plec cu avant ingineresc spre ea, dar brusc lungimea ei nu mai e chiar atat de atractiva. Apreciez cordelina intinsa de Gabi si dupa ceva efort reusesc sa o trec.
La urmatoarea primii pasi ii face tot Gabi, sau vrea sa ii faca, pentru ca reuseste sa pice cam vreun metru, intr-o zona sigura din fericire(la un moment dat si Andra isi pierde echilibrul pentru ca nu-si fixase bine pioletul, dar isi revine imediat). Dupa aceasta,se dezvaluie o saritoare la care avem din nou emotii, in loc de imbratisat o mica sirena luam in piept un mare bolovan. M-am descurcat bine, observand pasii celorlalti. Marea descoperire a fost ca iarna, pe langa frig, mai inghiti si zapada.
Trecem de primele saritori, fericiti ca desi a fost mai greu deca ne asteptam, am trecut partea mai tehnica. Zapada se face din ce in ce mai mare si ne afundam in ea, schimband din cand in cand pe cel ce face urmele, mai putin atunci cand era Gabi la comanda. Brana lui Raducu devine un reper mult asteptat, mai ales pentru ca mi-o aminteam mult mai aproape. Einstein spunea: “sa stai cu o fata frumoasa si sa pui mana pe o soba fierbinte, asta-i relativitatea.” Jeleu spune:”sa zburzi toamna cu frica de ninsoare, si sa mergi in zapada numai buna de inot,asta-i relativitatea.” Data trecuta distanta se contractase, insa acum, la fiecare coltisor urma clasica intrebare “mai avem mult de mers?”. Trecem prin timp si ajungem in sfarsit la loc de soare, unde ne odihnim dupa ultima bucata parcursa-n ritm alert.
Urmeaza brana lui Raducu, nemaistiind exact unde trebuie sa facem dreapta, si dupa fiecare intersectie cu cate o vale ramanem pe ganduri, o pozitie stil Patapievici.
Cateva traversari cu emotii si ajungem in Jepi, unde in conditiile actuale, era mai mare sansa de accidentare prin mutilare cu propriul piolet decat prin altceva. Totusi, reusesc sa alunec. Se innopteaza si incheiem la frontala cele 10 ore de invartit in cerc. Tura se termina in Jack, un bar mereu primitor, cu preturi de Jeg, si cu un compartiment umplut de somnul relativ si de bocancii obositi.
